Cuvinte de drag, de dor şi de durere

Moto: Din această viaţă nu iese nimeni viu!
După două decenii de la orice, hop şi tentaţia unei forme de bilanţ, de numărătoare a bunelor şi relelor. O fi bine, n-o fi bine, nu am a mă pronunţa tocmai eu. Şi nici nu mă voi lăsa pradă chemării spre decelări subiective. E nesemnificativ ce-a fost: „revoluţie”, „lovitură de stat”, „evenimente”, „revoltă” etc. în decembrie 1989, în România. Cum prea semnificative nu sunt nici, să zicem, desfăşurarea şi rezultatul alegerilor de la finalul lui 2009, care au adus tribului acelaşi mascul alfa, doar cu potenţialul sensibil diminuat, dar aflat sub stricta supraveghere a vraciului cu flacără violetă. La scara eternităţii, totul e vax! Cu siguranţă, nimic bun nu se va întâmpla curând în prejma noastră şi nici mai departe de noi, în lumea întreagă, de fapt. Foşgăiala politico-economică, combinată cu decăderea morală care se globalizează iremediabil, la care poţi adăuga fără grijă bla-bla-ul cotidian panicardizant despre „încălzirea globală”, în vreme ce temperaturile cad tot mai mult sub zero şi gheţarii din Himalaia îşi măresc suprafaţa, nu propune nici o licărire de lumină, doar crize mai mari sau mai mici de care are nevoie Adunătura de Mai Mari Escroci Seculari pentru a face Jocul cât de cât interesant. Nu ai decât să tot citeşti minunatele cărţi ale lui Dan Brown (atât de lăudat de lojile masonice! – ca să vezi…), să te uiţi la producţia cinematografică 3(4,5,6…)D Fusion Camera System a canadianului James Francis Cameron (un prezentator tinerel de la TVR pronunţa „Kemăruuun”) intitulată Avatar, să te hrăneşti cu chips, mcchicken, hamburger, super-burn ori alte „alimente” fabricate (cât mai) chimic şi trainic, să trimiţi sms-uri pentru ajutorarea victimelor cataclismelor din ţări foarte îndepărtate şi foarte primitive – adică să fii fericit… că eşti. Ori cel puţin aşa crezi…
Dacă deschizi ochii, vezi că, sub zăpezile consistente venite, după atâtea decenii, pentru a te bucura – şi pentru a enerva administraţiile, ça va! -, lumea pe care o cunoşteai, aceea pe care o visai, aceea care ţi se promitea este pe moarte, fructele nu mai au gust, păsările zboară mai puţine şi mai jos, sunt cu precădere ciori, femeile nasc tot mai puţini copii vii, copacii se usucă inexplicabil, iepurii, veveriţele, vulpile, dihorii etc. pot fi întâlniţi arareori în afara grădinilor zoologice, bătrânii sunt tot mai bătrâni şi mai bolnavi, tinerii tot mai obosiţi şi mai lipsiţi de speranţă, magazinele cu ierburi euforizante tot mai multe şi mai puţin discrete, „dictatura mânecuţelor” (a contabililor, adică, mulţumesc Christian Crăciun!) cinice tot mai crudă şi mai evidentă… Vezi adică o lume în descompunere, mirosul nu s-a răspândit încă peste tot, dar e sesizabil, mereu mai sesizabil… Te uiţi al tine în oglindă, vezi ce frumos, deştept şi modest eşti şi te-ntrebi: unde s-a dus copilăria ta de nutrit pe cartela de pâine-carne-zahăr-făină-caiete-creioane? unde s-a dus adolescenţa ta de urmărit de miliţie ca să-ţi tundă pletele, barba, să-ţi taie blugii ori să-ţi lungească fusta, ba chiar să-ţi scoată din cap ideile de beatnic răsărite nu se ştie da unde (ba se ştie!!)? unde s-a dus tinereţea ta de rătăcit în câmpul muncii mai mult forţate - cine nu are loc de muncă va fi condamnat, pentru vagabondaj, la… muncă silnică -, obligat să te adaptezi regulilor unei utopii străine de tine şi de adevăr, să devii „om nou” sau să te închizi în tine, într-o temniţă mai familiară decât aceea de afară, din care părea că nu puteai scăpa decât prin moarte? unde s-au dus speranţele tale de la începutul maturităţii, când credeai că vei reuşi să ieşi din starea de perpetuă generaţie de sacrificiu? Nu s-au dus nicăieri, au devenit amintire, au devenit [ne]împlinire, le-ai oferit drept moştenire urmaşilor tăi şi urmaşilor urmaşilor tăi. Toate visurile tale sunt la fel de proaspete. Las’ că trupul nu se mai potriveşte cu gândul. Generaţia ta este învingătoare, a ieşit din negura luminoasă a comunismului biruitor, din epoca de aur şi a intrat cu paşi hotărâţi în haos! Evoluţia este indubitabilă, ai voie să faci orice, totul e să poţi, pentru că şi cei din jurul tău au voie să facă orice, şi unii chiar pot, cei care s-au spălat de morală, au aruncat etica la coş, au supus tot ce se putea supune din ceea ce s-ar putea numi stat, cu patrulaterul puterilor sale devenite pe zi ce trece mai independente şi mai parazite. Cine plăteşte, trăieşte.
Unde să fugim? – vorba genialului şi învinsului (ucisului) de sistem Marin Sorescu. Unde altundeva decât în lăuntrul nostru, acolo unde am mai fost, unde, chiar şi sărac, locul e familiar, dacă mai e cumva loc.

*
Şi, uite-aşa, am ajuns de unde am plecat, dacă nu cumva n-am plecat nicăieri, doar lumea s-a-nvârtit în jurul meu până m-a ameţit. Deschid fereastra şi intră acelaşi aer curat de Câmpina, parcă mai clar şi mai aromitor decât pe vremuri, nu că s-a fi modernizat industria locală poluatoare, ci s-a cam închis… Apoi, centrale termice de cartier nu mai ard gazul de pomană (sau păcura…), nu mai ard deloc. Multe sunt mai puţine sau nu mai sunt deloc - unele clădiri vechi, seculare… - (Scriam undeva, într-un poem: se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii? Acum pot răspunde: se poate. Se poate scufunda şi corabia…). Dar, iată, anul trecut am constatat că avem mai mulţi visători! Scriitorii sunt mai mulţi, fie că s-au mutat în oraşul acesta însorit, fie că au ales calea cea înspinată localnici fiind. Artiştii plastici sunt mai mulţi, de asemenea, în general discreţi, aplecaţi întâi spre supravieţuire, pentru visători criza a început demult, de mult… Chiar şi muzicienii mai vin pe-acasă, în vizite scurte, desigur, pentru cunoscători, populaţia fiind, totuşi cam departe de statutul de comunitate în toate, nu doar în cele ale sufletului.
Dacă mă gândesc bine, suntem fundamental aceeaşi… un pic mai practici, la fel de supuşi aparatului discreţionar, cu mediocritatea pe aceleaşi metereze.
Şi nici măcar nu sunt trist!

Florin DOCHIA